Expeditia

Pe platoul de la Kumi Danda, la refugiul de la 3250 m cel mai spectaculos lucru este pe departe dimineata: mai intai se lumineaza incet marea de nori de dedesuptul platoului, fara sa clinteasca un gram din masa compacta, iar apoi, brusc si fara vre-un semn prealabil muntii din spatele nostru iau foc ! Machapuchare si Anapurna se transforma din cenusiu in rosu aprins si mai apoi in galben auriu. Sunt mai bine de 4500m de munte deasupra noastra: pereti de stanca aproape verticali pe care nici un om nu a putut vreodata sa-i escaladeze (Machapuchare). In coloritul de foc ai putea sa juri ca muntii sunt prinsi mai curand de cer de cat de Pamant, si maretia lor e atat de coplesitoare ca imi dau lacrimile la propriu.

Urmatoarea jumatate de ora este si mai spectaculuoasa, cand soarele, prinzand din ce in ce mai multa putere, pune in miscare masa de nori, care incepe sa se trezeasca la viata; temperatura creste cu cateva grade bune si deja am inceput sa ne agitam toti in jurul refugiului cu aparatele de fotografiat in maini; bucuria nu dureaza, cum spuneam mai mult de jumatate de ora caci norii de dedesupt incep sa urce spre noi si suntem inghiti cu totul de ceata. Atat de deasa ca nu se vede la 10 m inainte; soarele a disparut cu totul si asa va ramane pentru tot restul zilei, asa ca mergem in padure dupa lemne, porterii au pus deja zapada la topit pentru ceaiul de dimineata...

Cam asa arata o zi "obisnuita" din cele 4 ale drumetiei catre Korchon pe care am facut-o noi, 10 romani si 8 porteri nepalezi pornind de la Pokhara intr-o zi oarecare. O drumetie in care fiecare a plecat cu asteptari complet diferite. Muntele insa are regulile lui si orice plan ti-ai face jos, stand la un ceai dupa o masa copioasa, s-ar putea sa nu-ti iasa intocmai. Asa se face ca unii dintre noi au visat sa zboare cu parapanta in jurul Machapuchare-ului; altii si-au dorit un zbor catre vale si o drumetie frumoasa, altii au visat sa faca un traseu de doua zile intr-una singura, iar porterii un traseu lejer cu bani multi.Si astfel,dupa ce in prima zi ne-am oprit "pentru pranz" vreo trei ore, am fortat in ultimele ore de lumina si prima noapte nu am dormit-o la refugiul de la 2500m unde era planificat de poerteri ci cu doua ore de mers mai incolo, intr-o poiana. A venit ploaia si apa nu era decat cea de baut pe care o transportasem de jos. Am folosit-o pentru gatit; de altfel o cina sumara din orez fiert si legume cu curry langa. Porterii au dormit in ploaie spre disconfortul si nemultumirea lor. A doua zi de dimineata cativa din grup si-au propus sa se scoale la 4 dimineata si sa o ia la picior prin padure cu frontalele din dotare, ca sa ajunga la destinatie inainte sa se ridice norii (maxim ora 8) si astfel sa poata decola. Ne-am sculat insa la 6 cu totii si voinicii grupului s-au pornit totusi, desi era evident ca traseul nu poate fi strabatut in mai putin de 4-5 ore. Noi restul am ramas sa strangem corturile ude leoarca, si ne-am pornit intr-un final dupa ce s-au zvantat un pic la soarele de dimineata.

Si asa a inceput a doua zi a excursiei, in care ne-am regasit toti dupa un traseu greu prin jungla si urcus abrupt cu parapantelele in spate, in jurul pranzului. Din fericire , cei care au ajuns inainte au venit sa ne ajute pe noi si porterii sa caram in sus echipamentul ramas. Ne-am instalat asadar toti 18 in refugiul de sub Korchon de la Kumi Danda si cu alti 3 piloti dintr-un alt grup si porterii lor am inceput asteptarea vremii bune. Vreme buna care nu avea sa vina prea curand caci un front atmosferic cu ploaie si ninsori se apropia (cu o zi mai devreme prognozei pe care nu ca am ignorat-o, dar am rsicat). Si asa am ramas ingititi de catre marele balaur cetos de nori pana intr-a patra zi, de dimineata.

Asa am ajuns sa cunosc oamenii in situatii nu la limita, dar care in capul nostru ar fi putut deveni la limita. Muntele te face sa te dezbraci de falsitatiile vietii de jos si adevaratul caracter al fiecaruia iese la iveala. Individualismul devine periculos, ambitiile, frica, separatismul iti dau sansa sa faci greseli de neacceptat. Greseli care i-ar putea costa pe ceilalti la fel de mult ca pe tine insuti. Pe unii ii bantuia frica (falsa) ca nu mai e mancare si o sa murim de foame, pe altii frica ca o sa se imbolnaveasca de la apa din zapada topita (la fel de falsa pentru ca am fiert-o si am strecurat-o) iar pe altii - singura senzatie reala - ii bantuia raul de altitudine. Printre cei din urma m-am numarat si eu: aveam aritmii, ma trezeam in toiul noptii cu senzatia ca nu mai am aer, ma durea capul si orice efort faceam, de exemplu adusul lemnelor din padure, ma facea sa obosesc imediat.

In a patra zi, ne-am trezit ca in fiecare dimineata odata cu soarele si bucuria de a vedea muntele din spate din nou imbracat in aur a fost depasita cu mult de cea ce se vedea uitandu-te in jos: se vdeau vaile si muntii de sub noi, luceau raurile undeva jos de tot si atunci ne-am repezit spre parapante si fara sa bem ceaiul sau sa ne luam la revdedere de la porteri ne-am regasit - cu un chiot - in aer. Zburam. Pe deasupra junglei, spiaraland un pic intr-un nor care urca incet impreuna cu mine si mai apoi alunecand lin pe deasupra crestelor inpadurite, navigand cu busola in fata spre sud est, unde trebuia sa regasim Pokhara - am ajuns dupa numai 40 minute de zbor, acasa. A fost un zbor ca o eliberare, de ca si cum muntele ma tinuse prizonier si insfarsit reusisem sa evadez. Cand am aterizat, ma simteam ca un extraterestru printre muritori, iar in spatele nostru deja muntele nu se mai vedea; valea se inchisese din nou...

Abea mai tarziu am aflat ca patru dintre ai nostrii nu au reusit sa mai prinda deschisa fereastra din nori si spartura s-a inchis, sau poate ca ei si-au dorit sa astepte intentionat acel zbor miraculos in sus si nu in jos, ca noi ceilalti. Asa se face ca au mai ramas inca 3 zile pe munte. Trei zile cu furtuna de ninsoare la ei si furtuna de ploaie la noi. Trei zile in care unii si-au facut griji (cei de jos) si alti si-au facut o supa, salata de ton si cateva tigari pe seara (ceilalti)....

Despre zbor..

Daca ar fi sa scriu pe foarte scurt probabil ca v-as spune ca am zburat in 3 saptamani in Nepal cat intr-o jumatate de an in Romania: practic o ora, maxim trei in fiecare zi. Pokhara este ca intr-o caldare imensa cu lacul la mijloc, si dealuri (la noi poate ca le-ar spune munti) de 1500 m. Se face termica in fiecare zi si acest curent ascendent te face sa ramai in aer, daca vrei, multe ore invartindu-te intr-o spirala imensa de zeci de parapante. Daca o privesti de jos, vezi curcubeul multicolor de aripi ce se invarte incet, incet. Daca insa esti inauntru constati ca e ca si cum ai conduce pe Magheru la ora de maxim trafic: trebuie sa fi cu ochi in patru directii, sa anticipezi rapid reactiile celorlalti. Sunt incepatroi, tandemuri, piloti cu experienta, pilot care au fumat un pic inainte de decolare sa prinda curaj..
Mult mai interesant pentru mine decat invartitul in cerc in "termica casei" este zborul la distanta. Printre parapantistii care zboara aici sunt diverse locuri la care tanjesti sa ajungi, dar ai nevoie de experienta si perseverenta. Se cheama Green Wall, Diki Danda, Odan Danda sau marele Korchon. Trebuie sa traveresezi vai si sa urci dealuri sa lasi sate in spate sa prinzi orice adiere ca sa ramai sus. Sa te pierzi este insa imposibil pentru ca muntii din spate sunt atat de mari, si vaile atat de largi incat oriunde ai fi aterizat (pentru ca da, mi s-a intamplat de mai multe ori sa ma intorc pe jos si nu prin aer :) vei sti repede incotro e "acasa". Sunt autobuze care fac legatrura cu toate satele din vaile muntiilor si Pokhara, care surprinzator circula destul de bine. Autobuzele, da, arata ezact c ain filmele indiene, fiecare impopotonat cu ciucurasi si vopsit in culorile curcubeului, cu vre-o celebritate locala canand in difuzoare, hurducaind fara amortizoare pe drumurile deseori desfundate.
Din nou aterizand in satele de dincolo de dealuri ai ocazia sa interactionezi cu oamenii. Se strang toti in jurul tau, la inceput copii care te ajuta sa strangi parapanta, neindemanatici si calcand pe suspante, apoi vin cei mari care se minuneaza de telefonul tau sau alte aparate cu luminite si baterie pe care le arati. Ii intereseaza foarte mult tara din care vi, desi evident multi n-au auzit niciodata de romania, iar de multe ori conversatia se incheie cerandu-ti bani. Vine autobuzul si-ti iei calduros la revedere de la toti, spun ceva pe limba lor care foarte probabil inseamna ca te mai asteapta si altadata. Evident, pentru ziua de maine, eu continui sa visez ca voi zbura si mai departe decat azi si ca ma voi intoarce in zbor cu parapanta mea, si nu, inca odata, cu autobzul satului.

un pic despre Pokhara

Da, recunosc: cu cat ma afund mai tare in atmosfera asta relaxanta din Pokhara, cu atat mai lene imi e sa scriu :)

Ramasesem cu povestea la acea dimineata cand ne-am strans cu totii la hotelul din Tamel si am plecat, pe la 6 spre autcarul care urma sa ne aduca in jurul orei 15.00 la Pokhara. Un foarte lung dum, asadar de...200km. Evident ca si biletul de autocar trebuie negociat, ca absolut orice altceva, ne suim si gata incepe drumul: cu serpentine, urcand si coborand munti cu popasuri penru ceai si masa de pranz ajungem asadar la destinatia mult dorita cu o medie orara de vreo 30 km/h. Da, si eu credeam ca in Romania sunt cele mai incete drumuri.

Si aici brusc totul se schimba comparativ cu Kathmandu: totul se misca muult mai incet, ne-am cazat langa lac, de pe terasa se vede soarele apunand, e mai cald...
Abea a doua zi am avut timp sa ne dezmeticim, ajutati si de masa incomparabil mai buna din ajun. Unul din felurile lor traditionale se cheama Dal Bhat este un platou mare cu orez, legume coapte si mai multe sosuri - evident iuti. Nelipsit aici este curry, care din fericire mie imi place foarte mult. Altceva ce consum cu placere este ceaiul de ghimbir, cu miere si lamaie: foarte bun, merita incercat si acasa. Gustul este un pic iute, dar placut iar efectul este tonic. Altceva interesant este Tukpa: o supa groasa cu taitei de casa si multe legume fierte - foarte setios. Imi place insa ca totul este absolt natural aici: macarea se prepara pe loc, pentru fiecare si reteta mai difera de la zi la zi, in functie de ingrediente. Inclusiv painea este facuta in casa. O coc si o scot pe o masa afara sa se racoreasca. Evident luxul de a avea mancarea facuta pe loc pentru tine are un pret, si nu ma refer aici la bani, (pentru ca eu nu am reusit sa cheltui mai mult de 3 euro la cea mai copioasa masa) ci la timp. Da, dureaza cu orele :) dar se pare ca in limba asta cuvantul "repede" nu exista. Totul este "Shanti, shanti" un cuvant care inseamna chi-ul, energia interioara, liniste. A, am uitat sa va spun ca de cand am plecat de acasa am mancat o singura data carne, si nu mi-a lipsit. Nu din motive religioase ci mai mult de frica sa nu am probleme cu stomacul. Pana acum a functionat si mai mult, nu-i simt lipsa.

Serile insa se termina brusc aici. Cel mai si cel mai tarziu la ora 11 se inchide tot ( a se citi baruri, discoteci, tot) si astfel esti constrans la o viata diurna, asa cum de altfel multe aici depind de soare, chiar si apa calda si lumina (nu e electricitate tot timpul si nu in fiecare zi la aceleasi ore). Nici asta constat ca nu ma deranjaza. Si lumea e obisnuita. Uite, de exemplu terasele toate au lumanari pe masa, si un foc de lemne in mijloc: s-a stins lumina s-au aprins lumanarile. Nimeni nu se panicheaza, nimeni nu injura primarii si presedintii; totul e cat se poate de firesc.